Clopotele sunt parte integrantă a cultului creştin, încă din cele mai vechi timpuri. Alături de toaca de lemn, cu diversele ei forme, în cultul creştin se mai întrebuinţează, ca instrument de înştiinţare a începutului slujbelor sau de marcare a unor momente importante din cadrul lor, şi clopotele. Clopotele bisericii dau timpului o măsura liturgică, umplându-l de rost. Tragerea clopotelor face pe om să iasă din rânduiala cotidiană, într-o realitate mai presus de aceea care cade sub simţuri.
În rugăciunile din "Canonul pentru binecuvântarea clopotelor", găsim scris: "Toţi cei care pot auzi glasul lor în zi şi în noapte, să se împartăşească de sfinţenia sfinţilor". Trasul clopotelor este o practică străveche a Bisericii Ortodoxe, prin aceasta urmărindu-se atât chemarea credincioşilor la slujbele dumnezeieşti, cât şi exprimarea bucuriei triumfătoare a Bisericii şi a slujbelor sale dumnezeieşti. Clopotele au fost folosite încă din cele mai vechi timpuri, atât pentru a anunţa bucuria şi rugăciunea, cât şi necazul şi primejdia.
Cuvantul "clopot" este de provenienţă slavă, trăgându-se din cuvântul "klopotu". Definiţia fizică a acestora este una simplă: obiecte metalice în forma de pară, deschise în partea inferioară şi prevăzute în interior cu o limbă mobilă, care, lovindu-se de pereţii acestora, produce sunete melodioase prelungi.
Parintele Arsenie Papacioc, vrednic purtător al dreptei credinţe, aminteşte creştinilor rostul uitat al clopotelor: "Trebuie să aducem la cunoştinţă oamenilor învăţătura creştină. N-a auzit nimeni bătaia clopotelor? Clopotele nu bat niciodată pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natură sufletească, care ne atrage atenţia: Cheamă viii, plange morţii, împrăştie viforele! Împrăştie dracii şi trăsnetele".

Clopotele şi intrarea acestora în cultul creştin.
Încă de la începutul Epocii Bronzului, toate oraşele şi satele din China aveau câte un turn ce adăpostea un clopot destinat anunţării orei. De asemenea, acest clopot suna şi la apariţia unor incendii sau a unor calamităţi naturale. În zona acestora s-a păstrat încă zicala următoare: "Dacă spui templu, spui clopot. Fără clopot nu exista templu". Prin urmare, clopotele nu sunt creaţii originale ale creştinismului, însă au fost preluate şi încărcate cu un bogat sens duhovnicesc de către acesta.
Cartea Ieşire, a lui Moise, descrie foarte multe obiecte de cult, spre a fi lucrate şi folosite potrivit scopului revelat al acestora. Vorbindu-se despre veşmintele slujitorilor de la Templu, Sfânta Scriptură menţionează: "Poalele tunicii marelui preot Aaron erau împodobite cu clopoţei de aur". Clopoţeii aflaţi pe veşmintele cu care arhiereii Vechiului Testament intrau în Sfanta Sfintelor trebuiau să îndemne "la aducere aminte pentru împlinirea poruncilor şi a legii". Aceasta era urmarea Revelaţiei primite de Moise (Ieşire 39, 25-26). Evreii foloseau instrumente muzicale de suflat (trambiţe şi goarne), precum şi gonguri alături de clopote, cărora le atribuiau o semnificaţie supranaturală.
Clopotele sunt găsite şi în armată, fiind prinse la hamurile cailor de luptă sau imperiali. Clopoţeii pentru cai, menţionati de Profetul Zaharia (14, 20), pe care stăteau scrise cuvintele "Sfânt lui Dumnezeu" erau ataşati pe hamurile cailor pentru a arăta "că din Ierusalim va veni mântuirea tuturor neamurilor". Acestea erau ataşate şi la carele de luptă ale oştilor macedonene. Clopotele s-au folosit şi la împodobirea carului funebru ce l-a purtat pe ultimul drum pe Alexandru cel Mare. Aceste clopote "puteau fi auzite de la mare distanţă", după cum ne spune Diodor din Sicilia.
În vremea persecuţiilor, creştinii nu se puteau chema public la rugăciune. După încetarea persecuţiilor, au început să fie folosite alte mijloace de chemare a credincioşilor la slujbă. Printre primele metode de chemare la slujbă se număra (bucata de lemn), sau într-un cerc de fier, cu două ciocanele. Clopotul va fi preluat de către creştini ceva mai tarziu.
Clopotele sunt vechi de când lumea, iar în creştinism ele au fost folosite pe alocuri, încă din primele lui zile, abia mai târziu folosirea acestora generalizându-se. La începuturile creştinismului, în catacombele romane, semnalul de adunare le era dat prin baterea unui clopot. Un clopot agăţat de un toiag în formă de T este atribuit Sfantului Antonie cel Mare şi servea la alungarea demonilor care duc în ispită.
Spre deosebire de toacă, clopotele au intrat mai târziu în întrebuinţarea liturgică a Bisericii lui Hristos, mai întâi în Apus, apoi în Răsărit. În Apus ele au fost introduse prin secolul al VI-lea, pe cand în Rasarit, clopotele apar abia prin secolul al IX-lea, deşi prezenta lor izolată există încă de înainte de acest secol.
După tradiţie, inventatorul clopotului (de fapt cel care le-a introdus în Biserică, ca obiecte de cult) este socotit Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfârşitul secolului al IV-lea, de unde se trage şi denumirea apuseană de "campane" dată clopotelor. Paulin de Nola ar fi văzut într-un vis un câmp de flori de unde venea un sunet plăcut. Când s-a trezit, acesta a ordonat turnarea în topitorie a unor clopote, cu formă de cupă de floare (narcisă). În nici o operă de-a sa nu sunt menţionate însă clopotele. Prima menţionare este cea din secolul al VII-lea, când Papa Savinian, succesor al Sfantului Grigorie cel Mare - Dialogul, reuşeşte să dea importanţă clopotului, în viaţa de cult.
În Biserica de Rasarit, primele două clopote au fost trimise în dar împăratului bizantin Mihail al III-lea (842-867), în anul 852, de către Ursus Patricianus, doge al Venetiei. Aceste două clopote au fost suspendate mai apoi, într-un turn de langa Catedrala Sfânta Sofia - Constantinopol. Generalizarea lor în tot răsăritul creştin s-a desăvârşit abia în secolul al XII-lea. După cucerirea mareţei cetăţi Constantinopol, de către turci, clopotele au fost interzise de noii stăpânitori, ceea ce a făcut ca în multe părţi, să se revină la smerita toaca de lemn.
În perioada Evului Mediu, în Apus, clopotele erau văzute ca personaje implicate în cultul Bisericii, prin urmare ele aveau chiar nume de sfinţi ocrotitori. Biserica Apuseana a rânduit, de-a lungul timpului, tragerea clopotelor de trei ori pe zi: dimineaţa, pentru Fecioara Maria (din secolul XIV); după masă, în amintirea luptelor cu necredincioşii (din secolul XV); seara, pentru rugăciunea de încheiere a treburilor (din secolul XII).
Clopotele se întrebuintează în toate bisericile creştine. Ele sunt numeroase în lăcaşurile de cult din Biserica Rusă, unde există adevarate game de clopot, sunate după o tehnică asemănătoare cântatului din orgă. În arta creştină, clopotele au ajuns la un apogeu în secolul al XV-lea, în Germania, Rusia, Polonia. În Rusia, Ucraina şi Belarus, expoziţiile ortodoxe de clopote sunt din ce în ce mai dese.
In Moscova se organizează în fiecare lună doua-trei expoziţii. Ele sunt organizate fie de Patriarhie, fie de Episcopii, fie de firme comerciale care colaborează cu Biserica Ortodoxă Rusă şi au binecuvântarea Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii. În turnul clopotniţă, numit "Ivan cel Mare" din Moscova, se găseşte clopotul numit "Clopotul fiecarei zile", având o greutate de 16,5 tone. Alături de acesta se află un altul, de 32,5 tone. Cel mai mare clopot, cunoscut sub numele de "Adormirea Maicii Domnului", cântăreşte în jur de 65,5 tone.
Clopotul Ţarului sau Împărăteasa - Moscova, Rusia
Cel mai mare clopot din Rusia şi din întreaga lume este "Clopotul Ţarului" sau "Clopotul Împărătesei", păstrat în Kremlin. Acesta se află pe un piedestal la baza turnului clopotniţei "Ivan cel Mare". Dimensiunile şi arta acestuia sunt încă inegalate în lume. Acesta a fost turnat de meşterii ruşi Ivan şi Mihail Matorin, între anii 1733-1735. Materialul folosit la construirea acestuia a provenit dintr-un clopot urias mai vechi, distrus de un incendiu. Clopotul cel vechi cântarea 130,5 tone şi a fost topit de maestrul Alexandru Grigoriev, în anul 1654. Tonelor initiale s-au mai adăugat şi altele, ajungându-se, în cele din urmă, la greutatea totală de 218 tone. Diametrul acestuia este de 6,60 metri.
Acest clopot nu a sunat niciodată, el fiind grav deteriorat într-un incendiu din anul 1737. Fiind suspendat încă pe schela de lemn, în matriţă, el s-a prăbuşit. După incendiu, clopotul a rămas în matriţă pentru mai bine de un secol. Partea căzută din acesta cântăreşte 11 tone. În anul 1836, acesta a fost ridicat şi aşezat pe un postament din piatră, proiectat de arhitectul Montferrand, cel ce a zidit şi Catedrala Sfântul Isaac, din Sankt-Petersburg.

Fabricarea şi aşezarea clopotelor în Biserică.
Aşa cum toaca nu este o scândură tăiată de un oarecare, ci un obiect de cult, realizat cu multă evlavie şi cu rugăciune, tot aşa este şi clopotul. Acesta se lucrează cu rugăciune, chiar dacă turnarea acestora ajunge uneori în grija unor firme independente de Biserică. Tehnica fabricării este complicată şi cere atenţie, prin urmare, nu oricine poate lucra un clopot.
Vechii turnători de clopote îşi începeau lucrul rostind mereu o rugăciune: "Ajută-ne, Doamne, să iasă bine clopotul nostru! Amin!". Un clopotar mărturisea lin: "Încerc să las ceva în urmă şi în fiecare zi mă rog la Dumnezeu să-mi iasă bine clopotele. Vrem să-l bucurăm pe Domnul, vrem să bucurăm oamenii care ascultă sunetele lor".
Utilajele specifice unui atelier metalurgic, necesare turnării unui clopot, sunt următoarele: cuptor de topit metale, ciocane de rezistenţă, cleşti, matriţe. Clopotele se toarnă dintr-un aliaj special, în care predomină alama, care-i determină şi sonoritatea. Se foloseşte un bronz special care conţine staniu, nichel, argint, cupru şi aur. Puritatea aliajului este o condiţie indispensabilă pentru a obţine un clopot de calitate. Prezenta impurităţilor are o mare incidenţă asupra timbrului şi sonorităţii clopotelor.
La turnarea unui clopot, pasul cel mai fierbinte îl constituie momentul în care, aliajul încălzit la o temperatura de 1150 de grade, curge în forma clopotului. Cand metalul atinge omogenitatea potrivită acesta se scurge printr-un orificiu lasat deschis la partea de sus a matriţei. O importanţă aparte asupra calităţilor clopotelor o are răcirea controlată, adică într-o perioadă foarte lungă de timp. Odată turnat, clopotul mai trebuie să stea o lună, două, ca să se maturizeze.
Pentru un clopot, frumusetea estetică, timbrul, puterea, dar mai ales armonia sunetelor, depind în mod fundamental de profilul său, adică de forma liniei curbe. Un clopot care nu are armonie este rece, îndepărtat de sufletul omului. De aceea turnarea unui clopot nu se poate face la intamplare, respectandu-se doar profilul exterior. Acordajul clopotelor este o tehnica a meseriei traditionale care constă în modificarea foarte lejeră a profilului clopotului după turnare, cu scopul de a obţine note muzicale odihnitoare.
Clopotele au o longevitate ce depinde foarte mult de calitatea materialului folosit, de modalitatea folosirii lor şi de condiţiile de păstrare. Se recomandă schimbarea limbii acestora la 30-50 de ani, în funcţie de frecvenţa utilizării, deoarece materialul moale din care este confecţionată bila, devine dur şi poate duce la spargerea clopotului. Garanţia de funcţionare a unui clopot, în cele mai multe cazuri, este de aproape trei secole.
Inscripţiile întâlnite pe vechile clopote creştine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mântuire şi vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "In tot pământul a ieşit vestirea lor". Misiunea acestora se rezumă în cuvintele întâlnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii îi chem, pe morţi îi plang, fulgerele frang." Pe ele se mai întalnesc însa şi alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem mulţimea, adun clerul. Ii plâng pe morţi, alung fulgerele, înfrumuseţez sărbătorile." Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene şi inscriptii.
Fostul mare clopot de la Mânăstirea Plumbuita a fost realizat în anul 1889, prin topirea tunurilor turceşti luate ca pradă dupa Războiul de Independenţă. În Patriarhia Română, clopotele se obişnuiau a se turna la Mânăstirea Plumbuita, în Bucuresti. Cel mai vechi clopot din Romania datează din secolul al XIV-lea, provenind de la Mânăstirea Cotmeana, judeţul Arges.
Pentru adăpostirea clopotelor şi a toacei s-au zidit clopotniţele ortodoxe sau "campanilele" apusene. Acestea sunt construcţii în formă de turn, fie separate de biserică, fie în unul din turnurile sau turlele bisericii. La majoritatea bisericilor din tara noastră, clopotniţele sunt separate de biserică, deşi există destule edificii în care turla de pe pronaos sau una din cele două turle existente aici serveste drept clopotniţă.

Clopotele şi întrebuinţarea lor în viaţa Bisericii.
Fiind socotit un obiect de cult foarte important, clopotul se sfinţeşte ori se stropeşte cu apă sfinţită, după o rânduială specială. Slujba este relativ simplă. Se tămâiază în patru părţi, apoi se zic rugăciunile pentru sfinţire şi ocrotire. Tămâierea alungă demonii, tot răul şi toată necurăţia de la clopote, precum de la toată făptura lui Dumnezeu, care se sfinţeşte cu rugăciunea. În rugăciunile din "Canon pentru binecuvântarea clopotelor", găsim scris: "Toţi cei care pot auzi glasul lor în zi şi în noapte, să se impărtăşească de sfinţenia sfinţilor".
Nu oricum şi nu oricine poate să tragă clopotul în Biserică. Orice lucrare săvârşită în biserică are un rost bine definit şi se face numai cu binecuvântare. Rugăciunea nu se desparte de nici o lucrare a Bisericii. Există o rânduială bine definită a tragerii clopotelor, după cum există şi una de bătut toaca. Totul începe cu facerea a trei metanii mici, adică trei închinăciuni.
Clopotele se bat la diverse momente din timpul unei zile liturgice, fie în combinaţie cu toaca, şi de regulă dupa baterea acesteia, fie singure. Bătutul clopotelor se face, ca şi toaca, la începutul slujbelor importante şi la unele momente de seamă din cadrul acestora, la slujba de seară, la miezul nopţii, de dimineaţă, la începutul Sfintei Liturghii, ca şi la unele ierurgii.
Clopotele se mai întrebuinţează şi pentru a marca anumite evenimente sau întâmplări din viaţa credincioşilor sau a obştii creştine: adormirea în Domnul a unui creştin, cand ele sună prelung, rar şi tânguios; în caz de incendii, războaie sau revoluţii ori alte evenimente deosebite, calamităţi, inundaţii, grindină, cand ele bat precipitat şi alarmant.
Rostul acestora, amintit în cele de mai sus, poate fi rezumat astfel: cheamă credincioşii la slujbele dumnezeieşti, exprimă bucuria trimfătoare a Bisericii si slujbelor sale dumnezeieşti, informează pe cei ce nu sunt în biserică, despre momentele importante ale slujbelor. Se crede ca diavolul stârneşte furtuni pe care clopotele le pot împrăştia, deoarece în trecut creştinii trăgeau clopotele imediat cum auzeau tunete.
Clopotele mai au şi alte întrebuinţări: mobilizări ale obştii pentru adunare, refugiere, răscoală, revoluţie; marcări de intervale orare; înscăunări la domnie sau numiri în funcţii; avertizări de furtună şi de vreme rea; orientare pentru cei rataciţi pe vreme rea; alungarea dăunătorilor precum animale de pradă, sau păsări şi insecte. Ca o concluzie, putem spune, cu oarecare reţinere, că tragerea clopotelor este una dintre primele modalităţi de comunicare în masă a unor veşti.