Derivând din vocabula neogreacă psaltiki, noţiunea de psaltichie are în limba română două accepţiuni: una de muzică psaltică, deci de muzica vocală bisericească specifică ritualului creştin ortodox, şi a doua, de carte sau manual după care se învaţă, în mod sistematic, această muzică. Tot cu un termen de origine greacă, în cea de a doua accepţiune, psaltichia se mai numeşte si irmologhion, respectiv culegere de irmoase, adică de cântări bisericeşti.

Muzica psaltică astăzi:
Astăzi muzica bizantină este prezentă doar în serviciul liturgic din bisericile ortodoxe, întâlnită sub numele de psaltică. Deşi unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica Ortodoxă Rusă, nu mai folosesc acest gen de muzică, fiind înlocuită cu muzica corală specifică lumii occidentale, în urma reformei ţarului Petru cel Mare, psaltica ramâne un simbol viu al strălucirii teoforice (termen care desemnează arta bizantină ca fiind o artă ecleziastică care încearcă să exprime o frumuseţe transcedentală, Dumnezeiască, originală şi unică) a artei bizantine ortodoxe.

Genul:
Muzica psaltică bizantină este prin esenţă o muzica exclusiv omofonă şi melodică (exclude armonia sau cântarea pe mai multe voci). Etimologic, cuvântul "muzică" este de origine grecescă, luându-şi numele de la "muse" (termen care mai târziu are un înţeles mai larg desemnând în general inspiraţia în arta creatoare), iar zeiţa Euterpe era protectoarea muzicii la grecii cei vechi.

Scurt istoric:
Muzica este folosită de creştini încă de timpuriu, chiar din timpul Mântuitorului, evanghelistul Matei încredinţându-ne că la Cina cea de Taină s-au cântat Psalmi.  În cartea sa intitulată "Muzica bisericească pe psalthichie şi pe note liniare pentru trei voci" (Bucureşti, strada Doamnei nr. 20 anul 1902), Preasfinţia Sa Nifon N. Ploeşteanu scria:  „Se ştie că prima sămânţă a creştinului fiind aruncată în Ierusalim, şi cea dintâi biserică creştină fiind formată de creştinii născuţi iudei, de bună seamă că melodia Psalmilor din Vechiul Testament a predominat în biserica primitivă.... Dupa ce creştinismul a ieşit din cuprinsul Palestinei, s-a răspândit la alte popoare din cuprinsul Asiei Mici şi Europa răsăriteană, în care elementul grec era foarte mult răspândit... iar după ce iudeii fură împraştiaţi, şi veniră în contact cu grecii, au împrumutat de la aceştia nu numai limba, dar şi muzica lor. Proba despre aceasta este faptul că pe timpul lui Ptolomeu Filadelful (285-247 d.Hr.) evreii din Alexandria nu mai înţelegeau Biblia în limba lor, au fost nevoiţi după cerinţele sinagogei şi îndemnul regelui, să o traducă în limba greacă, numind această traducţiune Septuaginta sau Versiunea Alexandrină... Acum vine întrebarea: ce fel de cântare întrebuinţau creştinii în biserică, în cele trei secole primare ale creştinismului? În această privinţă, doi părinţi bisericeşti Tertulian (+220) şi Sfântul Ioan Gură de Aur (+407) ne încredinţează că în cele trei secole primare ale creştinismului, la serviciul divin, cântau toţi creştinii, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri; ori psalmi din Sfânta Scriptură, sau imne făcute de creştini, din propria lor reflexiune religioasă, într-o singură melodie.”
De asemenea, mărturii importante despre cântarea omofonă ni se transmit de la Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (+107), episcopul Antiohiei, căruia i s-a descoperit în vedenie cântarea antifonică, arătândui-se cetele îngereşti care lăudau Sfânta Treime antifonic. Sf. Efrem Sirul, supranumit şi alăuta Duhului Sfânt ne-a lăsat aproape o mie de laude şi imne scrise pe glasuri ehurii şi podobii.            Tot Sf. Ioan Gură de Aur aduce în Constantinopol cântările şi imnografia din biserica Antiohiei, cu care poporul credincios s-a putut apăra împotriva ereziilor ariene. Sf. Roman Melodul, un sirian care a trăit la Constantinopole, ne-a lăsat o mie de laude, adevărate comori, şi tot despre el se spune că ar fi autorul binecunoscutului Acatist al Maicii Domnului.
Astfel, în muzica bizantină, care încet încet prinde contur, fiind un sincretism al vechilor moduri antice muzicale ale popoarelor moştenitoare a culturii elenistice (sau cel putin în sfera de influenţă elenistico-bizantină), apare o notaţie proprie şi un sistem de scriere original, find primul de acest fel din lume. În Constantinopol, centru cultural puternic şi inima Bizanţului (şi putem afirma că chiar a întregului creştinism), arta capătă o direcţie ascendentă care încearcă să ducă omul spre Dumnezeu.

Şcoli:
În plan muzical apar două mari şcoli de psaltichie: şcoala aghiopolită, renumită pentru maiestria punerii cântărilor după podobii (cântări model) şi şcoala constantinopolitană, născută în Mânăstirea Studion, renumită pentru adâncimea duhovnicească a frazelor care trebuiau cântate.
În biserică se vor forma grupuri de cântareţi conduse de un protopsalt, care era cel mai mare şi de regulă cânta cel mai frumos. În istoria muzicii bizantine din cartea Antologhion Paisian, tomul I (editura Sofia, Bucuresti, 2005), găsim prefaţat: „Din antichitate şi până acum psaltul a rămas acel cântăreţ care s-a desăvârşit în meşteşugul viersuirii/melodificării Psalmilor şi Laudelor/Imnelor pe anumite formule melodice (denumite thesisuri sau mathimi) şi melodii (denumite melodii sau prosomii). Iar muzica psaltică este muzica Bisericii Ortodoxe, ocrotite de împărăţia bizantină vreme de mai bine de o mie de ani, de la care si-a luat numele de muzică bizantină.”

Notaţii:
Notaţia timpurie a muzicii psaltice bizantine era foarte complicată, datorită existenţei unui mare număr de semne care astăzi sunt necunoscute. Începând cu perioada cucuzeliană aceste semne sunt concretizate teoretic, dar tot ramâne un număr mare de interpretări muzicale personale care diferă de la psalt la psalt.
Odată cu reforma hrisantică semnele muzicale psaltice se reduc ca număr şi li se stabilesc o lucrare practică propriu-zisă, iar notaţia rămâne cea cucuzeliană. Aceste semne se numesc "neume" şi diferă foarte mult de notaţia occidentală (care este pe portativ) deoarece semnul nu arată nota propriu-zisă pe care psaltul trebuie să o execute, ci ea trebuie dedusă din poziţia pe care o au celelalte semne (ca un fel de numărare), pe când în muzica occidentală ştim exact nota pe care o cântăm. Psaltica are opt glasuri sau ehuri, fiecare cu o tonică şi scară (gamă) proprie, iar gama se scrie astfel: NI PA VU GA DI KE ZO NI corespondent în muzica liniară cu DO RE MI FA SOL LA SI DO.