Totalitatea sunetelor folosite în practica muzicală alcătuiesc sistemul sonor muzical.
Gama (scara generală muzicală) este o succesiune treptată, ascendentă şi descendentă, de şapte sunete diferite pe scara muzicală, cu repetarea primului sunet la octavă. Gama reprezintă schema tonalităţii.
Sunetele gamei se numesc treptele gamei şi se numerotează de jos în sus, de la cel mai jos la cel mai înalt. Fiecare sunet ocupă un loc precis, în ordinea frecvenţei, asemănător treptelor succesive ale unei scări- de unde şi numele de scară generală muzicală - ce se dă seriei de sunete muzicale, de la cel mai grav până la cel mai acut.
Pentru a putea fi identificate şi diferenţiate între ele, sunetele sau treptele scării muzicale au căpătat denumiri proprii. Există şapte denumiri de bază ale treptelor, corespunzând celor şapte sunete naturale ale scării muzicale.
În practică se folosesc două sisteme de numire a acestora:

• denumirea silabică: do, re, mi, fa, sol, la, si ; 
• denumirea literală: c, d, e, f, g, a, h.

Gama se împarte din punct de vedere al acuităţii sunetelor in trei regiuni sonore, denumite registre: registrul grav, mediu şi acut. Sunetele din regiunea de jos a scării muzicale (circa 1/3) formează registrul sonor grav. Urmează seria de sunete care alcătuiesc registrul sonor mediu şi apoi o altă serie de sunete care formează registrul sonor acut.

Sunetul do – care are poziţie centrală în scara sonoră- poartă numele de do central.
Gama care începe şi se sfârşeşte cu sunetul DO, se numeşte GAMA DO.

Analiza gamei după criteriul octavelor
Al optulea sunet cu acelaşi nume ce apare în ordinea succesivă a treptelor, având un număr dublu de vibraţii faţă de sunetul de la care se porneşte, poatră numele de octavă.
Prin dublarea vibraţiilor lor, cele şapte sunete se reproduc de mai multe ori pe toată lungimea scării muzicale. Din acest fenomen natural rezultă că în scara generală muzicală se formează o similitudine de grupe alcătuite din sunete identice ca nume care constituie sistemul octavelor.
Toate sunetele ce sunt utilizate în muzică se cuprind într-un sistem de 9 octave, fiecare octavă începând cu sunetul do şi terminându-se cu si. Apariţia unui nou sunet do înseamnă începutul unei noi octave.
Octavele poartă următoarele denumiri: subcontraoctava, contraoctava, octava mare, octava mică, octava 1-a, octava a 2-a, octava a 4-a, etc.
Sunetele aflate în cadrul aceleiaşi octave se noteaza la fel, pentru a se deosebi de sunetele altor octave. Notarea se face prin litere majuscule şi minuscule, la care se adaugă cifre sau un număr corespunzător de liniuţe, după cum urmează:

• sunetele de subcontraoctavă şi contraoctavă se notează cu litere majuscule, adăugându-se la bază, pentru cele din subcontraoctavă, cifra 2 sau două liniuţe, iar pentru cele din contraoctavă, cifra 1 sau o liniuţă;
• sunetele din octava mare se notează cu litere mari fără nici o cifră sau liniuţă;
• sunetele din octava mică se notează cu litere mici fără nici o cifră sau liniuţă;
• sunetele din octava 1, 2, 3, 4, etc. se notează cu litere mici adăugându-se sus cifrele 1, 2, 3, 4 etc. sau un număr corespunzător de liniuţe.

Reprezentarea grafică a înălţimii sunetelor
Semnele principale prin care se redau în scris sunetele muzicale se numesc note.
O notă, în funcţie de cheia folosită şi de locul pe care îl ocupă pe portativ, reprezintă un anumit sunet din scara generală muzicală- deci înălţimea acestui sunet.
Toate notele care nu au semne de alteraţie înaintea lor se numesc note naturale, fiindcă redau cele şapte trepte naturale ale gamei: do, re, mi, fa, sol, la, si.

Un grup de cinci linii paralele, orizontale şi egal depărtate între ele se numeşte portativ. Liniile, ca şi spaţiile portativului se numără de jos în sus.
În cazul în care cele cinci linii ale portativului nu sunt suficiente pentru a nota sunetele mai acute sau mai grave dintr-o piesă muzicală, se întrebuinţează liniile suplimentare, deasupra şi dedesubtul portativului, ca o continuare a portativului de bază.
După cerinţele notaţiei muzicale, portativul se foloseşte în diferite aspecte: portativul simplu, portativul general şi partitura.
Portativul simplu serveşte de obicei la scrierea muzicii pentru o singură voce sau pentru un singur instrument.
Portativul general constă in reunirea a două portative de cinci linii, având o linie suplimentară imaginară la mijloc. Pe portativul general se scrie muzica pentru două, trei şi patru voci, armonice şi polifonice.
Partitura se obţine prin reunirea a trei, patru, cinci sau mai multe portative, după numărul vocilor sau instrumentelor pentru care este scrisă lucrarea.
În mod excepţional, se folosesc în notaţie portative cu 1, 2, 3, 4, 6, şi chiar 7 linii.

Semnele grafice care servesc la înscrierea pe portativ a inălţimii sunetelor muzicale se numesc chei.
O cheie aşezată pe una dintre liniile portativului determină înălţimea precisă a unui sunet din gamă. În funcţie de sunetul fixat de cheie se determină şi poziţia pe portativ a celorlalte sunete, pe baza succesiunii lor în scara muzicală.
Notaţia muzicală foloseşte trei chei diferite: cheia lui sol cheia lui do cheia lui fa.

• Cheia lui sol indică locul pe portativ al sunetului sol din octava întâi. Ea se aşează pe linia I si pe linia II a portativului.
• Cheia lui do indică locul pe portativ al sunetului do din octava întâi şi are cinci aspecte: pe linia I, II, III, IV şi V a portativului.
• Cheia lui fa indică locul pe portativ al sunetului fa din octava mică. Ea se aşează pe liniile III, IV şi V ale portativului.

În scara generală muzicală sunetele sunt aşezate în ordinea înălţimii, ordine determinată de frecvenţa vibraţiilor.
Raportul de înălţime dintre două sunete cu frecvenţa diferită poartă numele de interval. Intervalul mare dintre două trepte alaturate ale gamei
se numeşte ton. Intervalul mic dintre două trepte alăturate ale gamei se numeşte semiton.
Locul semitonurilor în scara muzicală cu trepte naturale se află între sunetele mi-fa şi si-do, iar locul tonurilor între do-re, re-mi, fa-sol, sol-la şi la-si.
Atât tonul cât şi semitonul servesc ca elemente de măsurare şi de organizare- din punct de vedere al înălţimii- al intervalelor, gamelor şi modurilor folosite în muzică.

Exprimarea matematică a intervalelor
Raportul de înălţime dintre două sunete oarecare se exprimă printr-o fracţie in care numărătorul indică numărul de vibraţii ale sunetului înalt, iar numitorul pe cele ale sunetului grav. Pentru redarea intervalelor muzicale folosim cifre din seria armonicelor între care se produc intervalele respective, aşezate sub formă de fracţii.
Toate intervalele vor fi redate prin expresii fracţionare mai mari decat 1, cifra prin care se înseamnă unisonul sau primul sunet din seria armonicelor (sunetul fundamental).
Cele mai uzuale dintre raporturi se exprimă prin următoarele raporturi:

• Unisonul 1/1 (1)= sunetul fundamental repetat
• Octava perfectă 2/1= intervalul dintre armonicele 1 si 2
• Cvinta perfectă 3/2= intervalul dintre armonicele 2 si 3
• Cvarta perfectă 4/3= intervalul dintre armonicele 3 si 4
• Terţa mare 5/4= intervalul dintre armonicele 4 si 5
• Terţa mica 6/5= intervalul dintre armonicele 5 si 6
• Secunda mare 9/8= intervalul dintre armonicele 8 si 9
• Secunda mica 16/15= intervalul dintre armonicele 15 si 16
• Sexta mare 5/8= intervalul dintre armonicele 3 si 5
• Sexta mica 8/5= intervalul dintre armonicele 5 si 8
• Septima mica 7/4= intervalul dintre armonicele 4 si 7
• Septima mare 15/8= intervalul dintre armonicele 8 si 15

Alte sensuri ale noţiunii de ton
Noţiunea de ton mai are în muzică şi alte sensuri:
Ton cu înteles de sunet muzical. Este sensul original intrat în vocabularul muzical încă de la grecii antici. Considerat în acest fel, cuvântul ton a dat naştere aceluia de intonaţie, prin care întelegem redarea înalţimii concrete a unui sunet oarecare din scara muzicală, adică emiterea lui cu vocea sau cu un instrument.
Ton cu înţeles de tonalitate. Întrucât denumirea tonalităţii se face prin enunţarea “tonicii” sau a primei trepte a modului, termenul de ton se transmite teoriei clasice cu sensul de tonalitate.
Ton cu înţeles de “timbru” al sunetului. Această expresie se referă la timbrul instrumentului şi la calităţile sonore superioare pe care le posedă unele instrumente datorită construcţiei lor bune şi a materialelor din care sunt alcătuite.

Semitonurile şi tonurile diatonice şi cromatice
Atât semitonurile cât şi tonurile- după treptele din care sunt alcătuite- pot fi: diatonice şi cromatice.

• Semitonurile care se formează între două trepte alăturate se numesc semitonuri diatonice.
• Semitonurile care se formează pe aceeaşi treaptă se numesc semitonuri cromatice.
• Tonurile care se formează între două trepte alăturate se numesc tonuri diatonice.
• Tonul diatonic este alcătuit dintr-un semiton cromatic si unul diatonic.
• Tonurile care se formează pe aceeaşi treaptă se numesc tonuri cromatice.
• Tonul cromatic este alcătuit din două semitonuri cromatice.
• Compoziţiile muzicale folosesc deopotriva, în melodie, succesiunile de tonuri şi semitonuri diatonice şi cromatice. Tonurile cromatice, fiind mai mult de natură teoretică, se întâlnesc numai în mod cu totul excepţional.

Intervale mai mici decât semitonul
În discuţiile teoretice se vorbeşte tot mai mult despre intervale mai mici decât semitonul: sfertul de ton, treimea, şesimea, optimea şi noimea de ton. Cu un termen generic, acestea ar putea fi denumite microintervale muzicale.
Pe de altă parte, în acustică se utilizează subdiviziuni ale octavei, mai mici decât semitonul, inventate în necesitatea de a măsura cele mai fine diferenţe dintre sunete: coma, savartul, centisunetul. Acestea ar putea fi denumite microintervale acustice

• Sfertul de ton rezultă din împărţirea tonului în 4 intervale egale. Octava, în acest caz, va avea 24 de sferturi de ton.
• Optimea de ton rezulta din împărţirea tonului în 8 intervale egale, un sfert de ton fiind egal cu două optimi de ton.
• Treimea de ton rezultă din împărţirea tonului în 3 intervale egale.

Şesimea de ton rezultă din împărţirea tonului în 6 intervale egale, o treime de ton fiing egală cu două şesimi de ton.
Noimea de ton aparţine sistemului intonaţiei absolute (intonaţia netemperată) şi rezultă din împărţirea tonului în 9 intervale egale (9 come), semitonul diatonic conţinând 4 asemenea intervale, iar cel cromatic, 5. Octava, în totalitatea ei, va avea 53 de noimi de ton.

Coma este un interval mai mic decât semitonul şi aparţine sistemelor netemperate. Valoarea unei come se măsoară de obicei în svarţi.
Svartul este o unitate acustică de măsurare a intervalelor muzicale, constând din logaritmii decimali înmulţiţi cu 1000, valoarea unui svart fiind de 0.001.
Centisunetul. Pentru scopuri de natură practică s-a ajuns la divizarea octavei din sistemul temperat în cenţi, un semiton temperat fiind egal cu 100 cenţi. Calculul prin cenţi are avantajul că, în cazul unor adunări sau scăderi de intervale, nu trebuie să înmulţim sau sa împărţim fracţiile ce reprezintă raporturile de înălţime dintre sunete, ci se pot aduna sau scădea valorile în cenţi.