Cei vechi gândeau muzica drept ceva ce priveşte melosurile şi ceea ce se petrece cu acestea. Melosul se împarte în:
- a) vocal (atunci când se execută cu vocea) şi
- b) instrumental (atunci când se execută cu instrumente mufzicale).
Melosul care se armonizează cu cuvântul (tiextul poetic) formează cântarea, cânt care poate fi:
- religios (psalmi, imne şi tropare) şi
- lumesc sau laic (popular).

Prin expresia de muzică bizantină (mai exact muzica grecească) numim arta muzicală conformă tradiţiei, sistemul complet, special, prezentat şi cercetat al melosului, concretizat în ehuri, genuri şi nuanţe muzicale. Se numeşte muzică bizantină deoarece începe să se dezvolte din timpul Imperiului Bizantin când creştinismul devine religie predominantă.
Muzica bizantină are propriul său sistem de scriere care cunoaşte etape de evoluţie treptate până la scrierea minuţioasă de astăzi.

COMPONENTELE MELOSULUI
Elementele componente de bază ale melosului sunt:
- sunetele, emisiile vocale diverse folosite în muzica,
- timpii ce stabilesc durata sunetelor şi
- exprimarea, redarea elegantă a sunetelor muzicale şi a formulelor melodice.

SUNETELE MUZICALE
Printr-o anumită tensiune (încordare) exercitată asupra corzilor vocale sau ale instrumentelor muzicale, se produc diferite şi variate sunete în ceea ce priveşte înălţimea lor şi însuşirea lor (ceea ce auzim). Sunetele pe care muzica le foloseşte, ca arta pentru producerea melosului sunt în număr de şapte: PA, VU, GA, DI, CHE, ZO, NI
şi se deosebesc între ele prin acuitate: deci PA este cel mai de jos, VU mai înalt decat PA ş.a.m.d.
Numirea lor cu litere din alfabetul grecesc determină ca PA să fie primul, VU al doilea, GA al treilea ş.a.m.d. până la sunetul cel mai înalt NI, obţinându-se astfel bazul.
NI / PA, VU, GA, DI, KE, ZO, NI

SCĂRILE MUZICALE
Scara muzicală se numeşte şirul succesiv de opt sunete şi intervalele dintre ele (şapte) care porneşte de la un sunet iniţial - bazul, şi înaintează în mod firesc până se regăseşte sus (eptafonie) sau jos (antifonie). Fiecare eh al muzicii bizantine are scara lui proprie cu intervale diferite între sunetele lui. Când foloseşte toate sunetele şi intervalele scării lui, spunem ca ehul se desfăşoară după, sau urmareşte, sistemul diapason.

NOTAŢIA MUZICALĂ
Muzica bizantină are propriile ei simboluri (semne muzicale care înfăţişează melosul). Simbolurile acestea se deosebesc de literele textului poetic şi se împart în trei categorii: mărturii, caractere şi ftorale.

MĂRTURIILE SUNETELOR
Mărturiile sunetelor se constituie din litera iniţială a denumirii fiecărui sunet şi din semnul de mărturie (reprezentarea stenografică a ehului pe care se fundamentează fiecare sunet). Conform genului muzical, acestea se împart în: diatonice, cromatice şi enarmonice.
Mărturiile scării diatonice de la NI cu care vom începe, sunt următoarele:
Mărturiile nu se psalmodiază şi nici nu se folosesc pentru a se întocmi vreun melos cu ele. Se folosesc: a) ca punct de plecare care arată sunetul de la care se începe melosul, şi b) ca şi îndrumătoare în cursul şi la sfârşitul melosului, arătând dacă mersul sunetelor melosului s-a desfăşurat corect; în această situaţie mărturiile se referă la caracterul muzical precedent lor.
Sunetele scării muzicale se repetă în acelaşi sir succesiv atât în urcăre (în sus), cât şi în coborâre (în jos).

CONDUITA VOCII
În interpretarea melosului, glasul poate face trei tipuri de mişcari: de urcăre, de coborâre şi de a rămâne la aceeaşi înălţime.
Urcare se numeşte mişcarea glasului de la grav (de jos) la acut (până sus). De exemplu:
NI - PA - VU - GA - DI
Coborâre se numeşte mişcarea glasului de la sunetele acute spre cele grave, de exemplu:
DI - GA - VU - PA - NI.
Şederea şi rămânerea glasului pe orice sunet, de exemplu NI - NI - NI, se numeşte isoritmie.
Vocea umană este constituită în mod normal din trei registre muzicale:
a) registrul grav specific bărbaţilor cu voci grave, cuprinde sunetele de la KE de jos până la ZO de jos, care se numesc sunete grave.
b) registrul mijlociu care se potriveşte în mod normal vocilor femeieşti cu glasuri grave şi vocilor bărbăteşti; cuprinde sunetele de la ZO de jos până la Ke, care se numesc sunete mijlocii.
c) registrul acut care se potriveşte vocilor subţiri ale bărbaţilor şi în mod firesc vocilor femeieşti şi de copii; cuprinde sunetele de la ZO până la KE' de sus, care se numesc sunete acute.
Vocile acute femeieşti şi de copii depăşesc registrul acut ajungând în registrul supraacut, cu sunete ale căror mărturii iau dublu accent pentru ca să se deosebească de mărturiile sunetelor din registrul acut.


CARACTERELE MUZICII BIZANTINE
Caracterele muzicale sunt semne (simboluri) care arată conduita glasului, valorile timporale ale sunetelor şi redarea artistică a melosului. Caracterele muzicii bizantine reprezintă anumite sunete, însă ele stau în relaţie cu cele precedente sau cu vreo mărturie a ehului. Se impart în:
a) caractere vocale
b) caractere timporale
c) caractere de exprimare (hironomice sau de gestică)
Caracterele vocale şi caracterele de cantitate
Cu caracterele vocale putem să urcăm, să coborâm sau să rămânem cu glasul pe aceeaşi înălţime. În total sunt unsprezece (11) şi se împart în:
-a) un sunet de menţinere
- b) şase caractere urcătoare
- c) patru caractere coborâtoare
a) Caracterul de menţinere este ISONUL care nu cere urcarea sau coborârea vocii ci repetarea sunetului pe care îl arată caracterul sau mărturia precedentă.

b) Caracterele urcătoare sunt şase:
Oligonul urcă 1 sunet
Oxia urcă 1 sunet
Petastiul urcă 1 sunet
Chendimele urcă 1 sunet
Chendima urcă 2 sunete
Ipsiliul urcă 4 sunete

c) Caracterele coborâtoare sunt patru:
Apostroful coboară 1 sunet
Iporoiul coboară 2 sunete consecutive
Elafronul coboară 2 sunete
Hamiliul coboară 4 sunete


Dintre aceste caractere vocale, oligonul, oxia, petasti, chendimele, apostroful, elafronul şi hamili se numesc trupuri, în timp ce chendima şi ipsili se numesc spirite, deoarece, după cum spiritele literelor nu se scriu ele singure, ci deasupra literelor aşa şi acestea nu se scriu singure, ci se sprijină deasupra trupurilor şi în special:
- deasupra oligonului
- deasupra oxiei
- deasupra petastiului
Prin combinaţiile corespunzătoare ale caracterelor se indică coborârea sau urcarea a trei, patru, cinci ş.a.m.d. sunete.

Combinarea (împletirea) caracterelor. Caractere care subordonează şi se subordonează.

a) Chendimele
Chendimele urcă un sunet, însă lin şi neaccentuat, într-o silabă cu caracter precedent. De multe ori, având aceeaşi silabă, chendimele se combină cu oligonul şi oxia, fără să schimbe metrica şi nici durata timporală a caracterelor cu care se combină. Exista două moduri de combinare a chendimelor:
- 1. când chendimele se găsesc deasupra oligonului sau oxiei, atunci ele urmează în citire acestora.
- 2.când chendimele se găsesc dedesuptul oligonului sau oxiei, atunci oligonul şi oxia urmează în citire chendimelor.

b) Apostroful
Când apostroful se găseste împletit cu alte vocale şi este dedesubtul unui caracter, nu există nicio schimbare a duratei caracterelor şi a metricii melosului.
Cand isonul şi caracterele coborâtoare se află deasupra caracterelor urcătoare (oligon, oxia, petasti), atunci acestea din urmă nu se cântă; cu alte cuvinte se deduce din ele intensitatea vocii şi se păstrează doar calitatea lor (vezi mai departe cap. "Exprimarea muzicală")
În cadrul caracterelor combinate citirea se realizează în felul urmator:
a) pentru caracterele urcătoare, citirea se realizează de jos în sus.
b) pentru caracterele coborâtoare, citirea se realizează de sus în jos.
Chendimele şi iporoi nu au silabă proprie şi nici nu se scriu la începutul melosului, deoarece preiau continuarea silabei caracterului precedent.
Chendimele şi apostroful se combină cu oligonul sau oxia deoarece continuă melosul cu aceaşi silabă.

CITIREA NEÎNTRERUPTĂ ŞI SĂRITĂ ÎN URCARE ŞI COBORÂRE A SUNETELOR
Neîntreruptă se numeşte interpretarea sunetelor, fie în urcare, fie în coborâre, fără să se omită vreuna. De exemplu:
NI - PA - VU - GA - DI sau DI - GA - VU - PA - NI
Sărită se numeşte urcarea sau coborârea, când sunetele nu se interpretează în sirul lor firesc, ci se omit unul sau mai multe sunete intermediare. De exemplu:
NI - VU - DI sau ZO - DI - VU - NI
Caracterele care se folosesc:
a) pentru urcarea neîntreruptă şi consecutivă: oligon, petasti, oxia şi chendimele.
b) pentru coborârea neîntreruptă şi consecutivă: apostroful şi iporoi.
c) pentru urcarea sărită: chendima şi ipsili.
d) pentru coborârea sărită: elafron şi hamili.

DESPRE TIMP ŞI RITM
Melosul reprezintă succesiunea sunetelor care se cântă după reguli timporale şi de ritm.
Tactul (bătaia) constituie intervalul temporal care se consumă pentru a se interpreta fiecare caracter vocal. Unitatea de măsură a interpretării este tactul - bătaia. Fiecare caracter vocal (fără iporoi) are valoarea temporală de o bătaie, adică o mişcare a mâinii în jos (partea accentuată) şi în sus sau lateral, sau (partea slabă). Partea accentuată şi partea neaccentuată formează o măsură sau un picior metric, ce reprezintă cel mai mic şi simplu grupaj de timpi.
Împărţirea, segmentarea, melosului în grupaje de timpi se numeşte ritm, şi fracţionările ritmului se numesc picioare ritmice (deoarece în dans sunt indicate sau arătate cu picioarele).
Când măsurăm ritmul cu mâinile sau cu picioarele, aceasta se termină cu un semn vizibil al măsurării timpului. De aceea, fiecare timp în muzică se numeşte şi tact, şi formele sau picioarele ritmice îşi iau denumirea în conformitate cu numărul timpilor pe care le conţin (de doi, de trei, de patru, de cinci, de şase, de şapte ş.a.m.d.).

SEMNELE RITMICE DE ACCENTUARE – BARELE
Pentru a distinge caracterele care constituie partea accentuată a ritmului de cele ce reprezintă partea neaccentuată, scriem în faţa caracterelor accentuate semnul ritmic de accentuare care se numeşte bară.
Picioarele ritmice se împart în simple şi compuse. Exerciţiile şi melosurile acestei metode sunt însemnate cu picioare metrice simple: de doi, de trei, de patru, care au un tact în fiecare mişcare a lor.
Ritmul de doi se împarte în doi timpi: primul reprezintă partea accentuată, iar al doilea partea neaccentuată.
Ritmul de trei se imparte în trei timpi: primul constituie partea accentuată, iar al doilea spre dreapta şi al treilea spre stânga sus, partea neaccentuată.
Ritmul de patru se imparte în patru timpi: primul reprezintă partea accentuată, al doilea spre stânga, al treilea spre dreapta, iar al patrulea spre stânga sus, partea neaccentuată.

CARACTERELE TIMPORALE
Dupa cum am precizat înainte, caracterele muzicale se împart în: a) caractere vocale (vezi mai sus)
b) caractere timporale
c) caractere de exprimare sau calitative (de gestică; vezi mai jos cap. "Exprimare muzicală").
Caracterele timporale şi cele de exprimare sunt numite şi semne mute, deoarece nu au o acţiune sonoră, ci arată tempoul (intervalele temporale, mersul şi scurgerea timpului) sau ornamentele glasului.

CARACTERELE CARE MĂRESC VALOAREA TEMPORALĂ

STAŢIONĂRILE
Caracterele vocale (fără iporoi) au durata temporală de o bătaie (un tact). Pentru a staţiona mai mult pe un sunet, în scrierea muzicală este nevoie de semne, care se numesc caractere timporale sau de staţionare, care măresc valoarea temporală.
- clasma - durată de o bătaie
- tachisma - durată de o bătaie
- apli - durată de o bătaie
- dipli - durată de două bătăi
- tripli - durată de trei bătăi
Semnele acestea nu reprezintă vreun sunet, însă marchează mişcarea înspre acut sau grav a caracterelor vocale şi prelungesc durata lor.
De exemplu: caracterul + clasma = 2 timpi
caracterul + apli = 2 timpi
caracterul + dipli = 3 timpi

CARACTERELE CARE ÎMPART TIMPUL
Am spus că fiecare caracter vocal (fără iporoi) are durata de un timp. Se poate însă ca în desfăşurarea melosului un timp să fie folosit pentru a se cânta mai multe caractere. De aceea, există caractere timporale care împart timpul în subdiviziuni şi acestea sunt următoarele:
a) Gorgonul
b) Digorgonul
c) Trigorgonul
Aceste semne le scriem mereu pe al doilea caracter dintre cele pe care vrem să le reunim. Primul dintre aceste caractere care sunt legate se cântă mereu mai cu vioiciune.

a)Gorgonul
Gorgonul uneşte într-un timp două caractere vocale şi împarte timpul în două subunităţi egale:
sau accentuând primul caracter.
Gorgonul nu stă niciodată deasupra petastiului. Când se află combinate oxia sau oligon cu chendime, atunci gorgonul se referă mereu la chendime. Aşadar:
a) În cazul în care gorgonul este deasupra chendimelor, oligonul sau oxia şi chendimele vor fi cântate într-o singura bătaie.
b) În cazul în care gorgonul se află deasupra oligonului sau oxiei, chendimele se vor cânta într-o bătaie cu caracterul anterior.

IPOROI CU GORGON
Când gorgonul stă deasupra iporoiului, se referă la primul său sunet (cu alte cuvinte la primul său apostrof) şi care se află unit într-un timp cu caracterul precedent.

COBORÂREA NEÎNTRERUPTĂ CU ELAFRON
(apostroful în caliate de caracter timporal)
Grupul apostrof şi elafron se constituie în coborârea neîntreruptă cu elafron, care se reduce la doi apostrofi dintre care primul are gorgon.
Astfel (inclusiv iporoiul), primul sunet se va cânta într-un timp şi pe o silabă cu caracterul precedent; iar al doilea în timpul următor pe o silabă diferită.
Diferenţa dintre coborârea neîntreruptă cu elafron, cei doi apostrofi, dintre care primul are gorgon, şi iporoi cu gorgon, este că:
- a) coborârea neîntreruptă cu elafron are două silabe într-o bătaie (primul este identic cu cel al caracterului precedent).
- b) la apostrofii cu gorgon fiecare apostrof are silaba distinctă:
- c) iporoiul cu gorgon, în care doi apostrofi se unesc, are aceeaşi silabă cu caracterul precedent:

b)Digorgonul
Digorgonul uneşte într-un timp trei caractere vocale şi împarte un timp în trei subunităţi egale:
dintre care îl accentuăm pe primul din cele trei caractere.
Când digorgonul se află în combinaţia oligonului sau a oxiei cu chendimele, stă în legătură cu chendimele. Aşadar:
a. În cazul în care chendimele se află sub oligon sau oxia, tot grupul de semne se va interpreta într-o bătaie împreună cu caracterul precedent. La fel se intamplă când gorgonul stă pe iporoi.
b. În cazul în care chendimele sunt sub oligon sau oxia, atunci tot grupul de semne va fi cântat într-o mişcare împreună cu caracterul următor.
c)Trigorgonul
Trigorgonul uneşte într-un timp patru caractere vocale şi împarte un timp în patru subunităţi egale. Şi aici accentuăm întotdeauna primul caracter.
Într - o bătaie sunt cântate caracterul care are trigorgonul, precedentul şi cele două care urmează.
Există şi o împărţire a timpului în cinci subunităţi egale cu tetragorgon, în şase subunităţi egale cu pentagorgon ş.a.m.d.

GORGONUL ŞI DIGORGONUL CU PUNCT
Dincolo de împarţirea egală a timpului cu gorgon, digorgon şi trigorgon, există şi o împărţire inegală, care se realizează cu aceleaşi caractere, având însă fie un punct, fie două. Caracterul care se află lângă cel pe care e aşezat caracterul timporal cu punct are o durată dublă faţă de caracterele separate următoare, şi triplă în cazul caracterului timporal cu două puncte.

CARACTERELE CARE ÎMPART ŞI MĂRESC DURATA TIMPULUI
Caracterele care împart şi măresc timpul sunt următoarele:
- a) Argonul
- b Trimiargonul sau imiolionul
- c) Diargonul
Aceste trei caractere stau întotdeauna în legătură cu combinaţia oligonului sau a oxiei cu chendimele aşezate dedesubt:
a) Argonul
Argonul uneşte într-un timp chendimele cu caracterul precedent, ca şi gorgonul, iar oligonului sau oxiei adaugă un timp, precum clasma.
b) Trimiargonul sau imiolionul
Trimiargonul uneste într-un timp chendimele cu caracterul precedent, ca gorgonul, iar oligonului sau oxiei adaugă doi timpi, ca dipli. Aşadar:
trimiargonul gorgonul dipli
c) Diargonul
Diargonul uneste intr - un timp chendimele cu caracterul precedent, ca gorgonul, iar oligonului sau oxiei adauga trei timpi, ca tripli.

IFENUL SI COROANA
Ifenul şi coroana sunt semne din scrierea veche care sunt folosite şi astăzi.
Ifenul leagă două caractere vocale aflate la aceeaşi înălţime şi cere să fie interpretat ca un sunet care va avea durata amândurora.
Coroana indică staţionarea pe caracterul pe care se aşază, atât cât doreşte interpretul (după a lui dorinţă).

PAUZELE
Pauzele reprezintă întreruperile melosului pentru anumite intervale de timp. Acestea sunt indicate cu semne speciale, care sunt numite întreruperi sau pauze, şi care sunt reprezentate de varia cu apli sau dipli sau tripli.
- pauza de 1 timp
- pauza de 2 timpi
- pauza de 3 timpi
Oriunde s-ar găsi pauzele într-o măsură, timpii respectivi se întrerup, fără să se deranjeze sau să se schimbe tempoul.
Pauzele au toate subunităţile temporale şi se împart în:
- pauze de 1 / 2
- pauze de 1 / 3
- pauze de 1 / 4

PICIOARE RITMICE COMPLETE, INCOMPLETE ŞI LIBERE
Picioarele ritmice sunt alcătuite:
- a) din caractere vocale şi timporale, care se numesc complete.
- b) din caractere vocale şi pauze, care se numesc incomplete.
- c) doar din pauze, care se numesc libere.

ÎNCEPUTUL CU PARTEA NEACCENTUATĂ A PICIORULUI RITMIC
Când există picioare ritmice incomplete la începutul melosului, pauzele iniţiale sunt ignorate şi atunci melosul începe pe partea neaccentuată.
Pentru a afla începutul piciorului ritmic, privim restul melosului.

SEMNELE DE RESPIRAŢIE
Virgula ' se scrie după caracterul după care vrem să respirăm, şi reprezintă o bătaie de 1 / 4 de timp.
Stavrosul + indică o respiraţie mai mare, aproximativ 1 / 2 de timp. Putem respira şi la mărturiile sunetelor.

AGOGICA
Ca unitate de măsură a timpului care se consumă în melos, luăm durata unui caracter vocal (fără iporoi), de o bătaie. Însă această durată nu este absolută, ci relativă, depinzând viteza sau încetineala cu care se interpretează compoziţia muzicală.
Agogica se numeşte valoarea absoluta a unitatii temporale care determina cat de repede sau cat de rar se execută fiecare timp al piciorului ritmic. În muzica bizantină avem îndeosebi:
Tactul rar, reprezentat cu stenografia cuvântului timp, având deasupra argon, şi se foloseşte la melosul bisericesc papadic rar.
Tactul moderat, care se foloseşte pentru idiomelele stihirarice, catavasii şi melosurile papadice moderate.
Tactul rapid (timp cu gorgon), care se foloseşte pentru melosul irmologic şi papadic grabnic.
Mai există şi un tact foarte rapid (timp cu digorgon), care se foloseşte la recitarea stihurilor din faţa stihirilor sau prochimenului şi a altor melosuri bisericeşti foarte rapide (Psalmul 50, antifoanele de la Sfânta Liturghie: "Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul" etc.)
Pot interveni schimbări de tact şi în cursul unui melos, fie mai lent, fie mai rapid faţă de cel iniţial.

SCARĂ - INTERVALE - SUNETE
Numim scară, şirul succesiv de opt sunete şi de şapte intervale care se formează între sunete.
Distanţa între oricare două sunete spre acut sau spre grav se numeşte interval. Intervalul îşi ia denumirea de la sunetele care îl alcătuiesc.
Intervalul dintre două sunete alăturate din scara muzicală se numeşte ton (NI - PA, PA - VU, KE - ZO etc.).
Tonurile scării naturale (moale) de la NI
Cele şapte tonuri pe care le formează cele opt sunete ale scării naturale se împart în: mari, mijlocii şi mici.
Scara naturală este împărţită în 72 de secţiuni sau unităţi egale care revin astfel: fiecarui ton mare 12 secţiuni, 10 fiecarui ton mijlociu şi 8 fiecarui ton mic.
În fiecare structură de scară naturală (diatonica moale) există:
- 3 tonuri mari
- 2 tonuri mijlocii
- 2 tonuri mici
suma cărora (3 X 12) + (2 X 10) + (2 X 8) dă în total 72 de secţiuni sau unităţi ale scării.
Fiecare scară se constituie din două tetracorduri egale şi dintr-un ton mare, care, dacă separă cele două tetracorduri, se numeşte ton despărţitor (caracteristic ehurilor plagale), dacă însă se găseşte la începutul sau la sfârşitul scării, se numeşte ton rezultat (dobândit, caracteristic ehurilor autentice). Fiecare tetracord se constituie din 30 de secţiuni sau unităţi.

Denumirea numerică a intervalelor muzicale
Dacă privim fiecare sunet al scării ca pe o treaptă, fie ce urcă fie ce coboară, avem:
- intervalul dintre 2 sunete - trepte alăturate, se numeşte interval de doi sau ton.
- intervalul dintre 3 sunete - trepte alăturate, se numeşte interval de trei sau difonie.
- intervalul dintre 4 sunete - trepte alăturate, se numeşte interval de patru sau trifonie.
- intervalul dintre 5 sunete - trepte alăturate, se numeşte interval de cinci sau tetrafonie.
- intervalul de 6 sunete - trepte alăturate, se numeşte interval de şase sau pentafonie.
- intervalul dintre 7 sunete - trepte alăturate, se numeşte interval de şapte sau exafonie.
- intervalul dintre 8 sunete - trepte alăturate, se numeşte interval de opt sau eptafonie.
Intervalele muzicale ce urcă (urcătoare) sunt deosebite de cele care coboară (coborâtoare).

MODIFICĂRI ALE INTERVALELOR MUZICALE
În cursul melosului, intervalele muzicale suferă modificări care sunt:
a) Totale (generale) şi permanente (stabile) şi sunt indicate de semne speciale, ftoralele, şi care sunt arătate exact în desfăşurarea intervalelor cu care este alcătuit melosul.
b) Parţiale şi temporare (pasagere), care sunt însemnate cu diezi şi ifesi, şi care sunt indicate de deplasarea anumitor sunete spre altele, stabile şi principale. Diezii sunt puşi pe sunetele care se găsesc sub cele principale, şi ifesii pe sunetele care se găsesc deasupra celor principale.


Diezi Ifesi
2 secţiuni
4 secţiuni
6 secţiuni
8 secţiuni

Sunetul care are diez va fi cântat mai sus decât la înălţimea sa normală, cu câte secţiuni arată semnul diez, şi mai jos cu câte secţiuni arată semnul ifes.
Diezii şi ifesii schimbă doar sunetul pe care sunt puşi, şi doar în momentul respectiv.

URCAREA ŞI COBORÂREA SĂRITĂ A SUNETELOR
Intervalul de trei - Difonia
Urcarea sărită a două sunete se realizează:
1) Cu chendima:
- a) În faţa (la dreapta) oligonului, drept pentru care sunetul se cântă simplu.
- b) În faţa (la dreapta) oxiei, drept pentru care sunetul se cântă cu melismă.
- c) Sub oxia, ca urmare sunetul se cântă cu melismă.
2) Cu oligon şi petasti combinate, drept pentru care sunetul se cântă ca un "zbor" (aruncare) al glasului.
Coborârea sărită a două sunete se realizează cu elafron.
Intervalul de patru - Trifonia
Urcarea şi coborârea sărită a trei sunete se realizează cu caractere vocale combinate a căror sumă este de trei tonuri (chendimele şi iporoi nu se combină cu nici un caracter vocal):
1. urcarea cu oligon şi chendima: accent uşor al sunetului.
2. urcarea cu oxia şi chendima: sunetul se cântă cu melismă.
3. urcarea cu petasti şi chendimă: sunetul se cântă cu un "zbor" al glasului.
Coborârea sărită a trei sunete se realizează cu elafron combinat cu apostrof.
Intervalul de cinci - Tetrafonia
Urcarea sărită a patru sunete se reprezintă cu ipsili, care, ca spirit, nu se scrie singur, ci deasupra şi în dreapta caracterelor sprijinitoare:
1. oligonul: accent uşor al sunetului.
2. oxia: sunetul se cântă cu broderie.
3. petastiul: sunetul se interpretează cu un "zbor" al glasului.
Coborârea sărită a patru sunete se reprezintă cu hamili.
Intervalul de şase - Pentafonia
Urcarea sarita a cinci sunete se reprezinta şi ea cu ipsili, care se scrie deasupra şi în stânga caracterelor de sprijin, şi care sunt luate în calcul la suma sunetelor:
1. oligonul: uşor accent al sunetului.
2. oxia: sunetul se cântă cu melisma.
3. petastiul: sunetul se cântă cu un "zbor" al glasului.
Coborârea a cinci sunete se reprezintă cu hamili combinat cu apostrof.
Intervalul de şapte - Exafonia
Urcarea sărită a şase sunete se reprezintă cu chendima combinată cu hamili situat în dreapta caracterelor sprijinitoare:
1. oligon: uşor accent al sunetului.
2. oxia: sunetul se cântă cu melismă.
3. petastiul: sunetul se cântă cu un "zbor" al glasului.
Coborârea a şase sunete se reprezintă cu hamili combinat cu elafron.
Intervalul de opt - Eptafonia
Urcarea sărită a şapte tonuri se reprezintă prin combinaţia urcătoare a trifoniei şi ipsili, care se aşază deasupra acesteia.
1. Combinaţia trifoniei urcătoare cu oligon şi ipsili: accent uşor al sunetului.
2. Combinaţia trifoniei urcătoare cu oxia şi ipsili: sunetul se cântă cu melismă.
3. Combinaţia trifoniei cu petasti şi ipsili: sunetul se cânta cu un "zbor" al glasului.
Coborârea sărită a opt sunete se reprezintă prin combinaţia coborâtoare a trifoniei şi hamili.
Urcarea a şapte tonuri se numeşte eptafonie sau diplasmo, iar coborârea a şapte tonuri, antifonie.