Toaca este o rugăciune adusă lui Dumnezeu, marcând trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Bătută la diverse ore, toaca punctează timpul de peste zi, chemând la rugăciune şi slujbă. Atât creştinii din lume, cât şi călugării, cunosc sunetul bătutului în toacă, ce îi cheamă zilnic la rugăciune. Baterea în toacă, înainte de inceputul slujbei, cheamă pe toţi creştinii în biserică.
Toaca nu este o creaţie pur estetică sau culturală, ci ea este un text liturgic cuprins într-un act liturgic, este o rugăciune, este un mijloc de înălţare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marchează trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cântecul toacei face legătura între pamant şi cer, între uman şi divin, între ceea ce se cunoaşte şi ceea ce nu se cunoaste.
Toaca însemna la început mijlocul cel mai simplu şi mai uşor de a chema pe creştini la sfintele slujbe, îndeplinind acest rol atunci când clopotele nu existau încă în cultul creştin. În ritm de toacă şi-au potrivit creştinii paşii în primele secole, astfel încât şi în Biserica Ortodoxă Română s-a pastrat acest instrument străvechi, cu bogată semnificaţie spirituală.

Ce este toaca şi cum se realizează aceasta.
Toaca este un obiect liturgic confecţionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor întâlni trei feluri de toacă: toaca mare de lemn (fixă), toaca mică de lemn (mobilă) şi toaca de metal (tochiţa, fixă).
Toaca este în fapt o bucată de lemn, lungă de doi-trei metri şi lată de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, în capetele toacei de lemn se dau trei-patru găuri circulare, spre o mai bună rezonanţă a vibraţiilor produse de lovirea cu ciocănelele. Gasită în clopotniţe sau în curţile bisericilor, fixată în două sfori, sau rezemată de tocul uşii bisericii, aceasta este bătută la începutul sfintelor slujbe, sau în cadrul procesiunilor, cu două ciocanele realizate tot din lemn.
Toaca este uneori confecţionată şi din metal, aceasta fiind numită mai ales "tochiţa". Toaca de fier este lucrată din metal, ca o şină mai lată, de cele mai multe ori curbată sau frumos ornată. Toaca de lemn are alături de ea două ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocănele de metal. Toaca de lemn poate fi fixă sau mobilă, pe cand cea de metal este întotdeauna fixă (în clopotniţă, în faţa bisericii sau într-o latură a acesteia).
Toaca nu este o simpla scândură, tăiată ca o ulucă şi pusă în biserică, ci ea este un lucru sfinţit, un obiect de cult, o rugăciune. Precum icoanele, sculptura bisericească şi sfintele veştminte nu se fac la întâmplare, ci numai după un anumit tipic, şi cu multă rugăciune, tot asa se face şi toaca. Doar cu rugăciune şi gând curat se caută lemnul special ales, lucrându-se cu migală, spre a fi perfect neted şi drept, fără nici un nod păstrat din vechiul copac. Toaca se face, după obiceiul păstrat din Tradiţia creştină, din lemn de paltin sau de cireş, pe cand ciocănelele se fac întotdeauna din lemn de esenţă tare (corn, salcam, carpen, etc).

Cum a aparut toaca în cultul creştin.
În perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, chemarea la sfintele slujbe se făcea personal, fiecare chemând pe cei ai săi, la ora şi locul hotărât în mod ascuns. După ce persecuţiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a început sa se facă prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.
Preluând unele dintre instrumentele evreilor, ca legătură cu neamul lui Hristos, creştinii au întrebuintat, pentru o perioadă instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambiţă mai mică. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost înlocuită, în scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocănele se lovea în uşile creştinilor, într-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bătaia în uşa fiecăruia s-a ajuns, în chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele creştinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numită "toaca".
Toaca folosită de creştini este atestată documentar încă din secolul al IV-lea. Sfântul Sofronie al Ierusalimului, în anul 638, vorbeşte despre două tipuri de toacă, toaca de lemn şi toaca de fier, dând toacăi şi o semnificaţie simbolică, de "trâmbiţă a îngerilor". În actele celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 787, se menţionează obiceiul de chemare la biserică prin lovire cu ciocanul într-o scândură numită "Sfintele Lemne Sunătoare".
Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de toca şi stranse pe toţi creştinii". Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, în anul 1646, consemnează obiceiul românilor şi al grecilor de înconjurare a bisericii bătând toaca.
Bisericile şi mânăstirile ortodoxe de pretutindeni s-au înălţat în sunet de toacă. Astazi, toaca nu mai este singură, ea găsindu-şi fratele, clopotul. Pe acesta din urmă se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugăciune. Te apăr de furtună." Prin sunetul ei, toaca ne îndeamnă să stăm treji, să păzim cetatea duhovnicească, sufletul. Să întărim străzile, să ascuţim armele duhovniceşti, credinţa, nădejdea, dragostea, postul şi rugăciunea.
Parintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezvăluie ca o chemare vie la rugăciune, dar şi ca un cântec de durere şi de bucurie, vestind odată cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Înviere." La prima bataie de toacă începe şi prima bătaie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Începe slujba!

Cum se bate toaca.
Biserica Ortodoxă păstrează toaca, folosind-o ca însăşi pe o rugăciune curată a naturii, înălţate lui Dumnezeu, printr-o bucată de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacăi şi a clopotului. Toaca vesteşte creştinilor începutul celor Şapte Laude Bisericeşti, al Sfintei Liturghii şi al unor Ierurgii. creştinul, atunci când loveşte lemnul toacăi cu ciocanelul de lemn, e dator sa spună în sine o scurtă rugăciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul."
Bătaia în toacă se face în mod ritmic şi cu multe întorsături muzicale, după măiestria celui ce o bate. Toaca se bate în mai multe feluri, în mai multe locuri şi cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numită şi "toaca mobilă", se bate de obicei înconjurându-se biserica, pe partea dreaptă. În fiecare latură a bisericii se face cate o oprire şi trei metanii. Toaca cea mică de lemn se bate şi în cadrul tuturor procesiunilor realizate de creştini, fiind folosit un singur ciocănel de lemn.
Toaca mare de lemn, asezată în clopotniţă sau în curtea bisericii, se bate singură sau în combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu două ciocănele de lemn. Toaca de metal, numită "tochiţa", se bate şi aceasta în anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este "Ceea ce eşti mai cinstită..." şi Axionul, cântat la Sfanta Liturghie.
Toaca de fier se mai bate şi la anumite sărbători mari, ca de exemplu la Înviere, când se bate împreună cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate. Între Joia Mare şi noaptea Sfintei Învieri, bătaia clopotelor este înlocuită cu sunetul lin al toacăi, amintind de cuiele care au fost bătute în mâinile şi picioarele Mântuitorului Hristos la Răstiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci şi simbolistica lemnului este legată de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Cruci.
Iniţial, toaca se bătea diferit în mânăstiri, faţă de bisericile din lume. La mânăstire, toaca se bătea pe tot parcursul anului, pe când în bisericile din lume, sunetul de toacă se auzea numai înaintea Paştelui, din Joia Mare şi până la Înviere, când nu se mai trageau clopotele. Astăzi, şi la bisericile din lume toaca răsună tot anul, împreună cu clopotele. Toaca nu înlocuieşte clopotul, prin urmare ele pot fi folosite în acelaşi timp. În cele mai multe dintre biserici se obişnuieşte baterea acestora în trei stări, adică în mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare.